This interview is part of the performingborders 2021 commission Spells for a border town (retrocedare) by Diana Damian Martin.
Interview in Romanian, English translation below.
ROMANIAN:
Dragă Rusanda,
Uite, o corespondență de la distanță, și simultană pe un google doc. Când ne-am văzut săptămâna trecută pe Facebook messenger, îmi povesteai despre internetul din sat, și proiecte pestre Nistru; vorbeam un pic despre diferența dintre limbaj și practică, și de faptul că tu faci agricultură de când te-ai nascut. Când adunam dialogurile pentru newsletter, m-am tot întors la cuvântul retrocedare – un proces de restituire (reconstruirea unui drept) – și la ce înseamnă un dialog despre zonele marginalizate din Europa, susținute de ficțiunea unui ‘Est’ imprecis. Mă gândesc la modul în care reprezentarea asta prin termenul Europei de Est susține anumite ficțiuni despre progres, colonialism, istorie și viitor. O vrajă (spell) pentru mine e o acțiune cu mai multe durații (și în viitor, și în prezent, și în trecut, care se combină) Îți sugerează ceva termenul, în legatură cu lucrul tău activist și cultural? Dar și cu practica de agricultură, care este si ea, una culturală si socială?
Pentru mine cuvîntul spell are o utilitatea super practică. Eu sunt din sat și locul vrăjilor e aici, la rădăcina plantelor. Străbunica mea era babă, femeia care descânta copii de diochi, sau de strâns ( un acces muscular care-ți deforma corpul și așa ți-l lăsa, dacă nu ajungeai la timp la descântătoare). Ea știa combinația de cuvinte care te vindeca. Acum doi ani, colega mea de la teatrul spălătorie Nora Dorogan, veniseră în sat să culeagă descîntece de la femei, așa c-am mers pe la rudele mele și am ascultat istorii și istorii, despre cum făceau în cioc de rață, îți turnau apă de mort la colțul casei, îți punea pământ de unde s-au mâncat câinii sub pat etc, și doar combinații de cuvinte magice te puteau scoate din asta. Era un lucru practicat pe larg. Acum mai puțin, pentru că nu se mai transmit, nu se mai moștenesc. Arta descântului nu se învăța, ci se fura. Trebuia să fii atentă la șoapte și să prinzi cuvintele. Eu nu am avut de la cine fura, așa că a trebuit să fac singurică cercetări și să învăț rugăciunile care mi se potrivesc, pentru că și rugăciunile sunt un fel de vrăji. Și dacă e să vorbim de locurile unde vrăjile trăiesc, tot de periferii ajungem să vorbim. Periferiile Europei, Balcanii sau Europa de est, sunt mult mai împâmântate în ritualuri. Vrăjile sunt o practică de rutină, da nu legende din cărțile cu vampiri.
Și da, fără rugăciuni nu ies din casă, mai ales cu lucrul meu eco activistă, unde țăranii nu se jelesc de blestemuri. Ideea e că un spell puternic, poate într-adevăr să țină veacuri, să treacă prin generații întregi și să nu-și piardă din forțe, exact ca operele de artă.
În agricultură am început a folosi descântecele de vr-o 3 ani încoace. La fiecare semință, bulb, răsad sau puiet citești binecuvântări, ca să fie cu roadă bogată. Agricultura este o practică de subzistență, la fel ca și cultura. Ai o minimă independență alimentară și culturală. Îți crești singură mâncarea așa cum crezi tu că emai bine pentru tine, deobicei organică, și organizezi proiectele care să-ți satisfacă necesitățile de consum cultural.
În ceea ce privește dialogul despre zonele marginalizate din Europa, despre progres, colonialism, istorie și viitor, nu cred că pot să mă bag în unul. Nu am învățat să gândesc așa. Pentru mine periferia e Tiraspolul ( capitala Transnistriei), chiar dacă e la 45 min de Chișinău, pentru că de acolo nu poți să te duci nicăieri în pandemie. Periferie e satul vecin, unde este transport public numai de 2 ori pe săptămână și dacă o nins iarna, nu e fact c-o să vină autospeciala să curețe drumurile. Pentru că autospecialele vor curăța mai întâi centrul, ca să poată trece tirurile cu AstraAzeneca, iar periferia să se bazeze pe mila Domnului. Nu știu, eu cred că întotdeauna Europa de est va fi o colonie și un provider de robi care să vă culeagă cel mai proaspăt sparanghel, pe 1 euro ora. Asta e politica statului Republica Moldova și a marilor jucători globali. Să crească brațe de muncă ieftine pentru Europa de vest. Cumva, bunăstarea voastră se datorează sărăciei noastre și nu văd cum se pot schimba lucrurile, fără să-ți crești o masă critică care să facă revoluția.
Îmi povesteai despre coaliția sectorului cultural independent; și despre relația dintre stat și sat – zonele în care cultura nu ajunge. Iar eu ți-am povestit despre ideea de ‘border town’- de obicei, Estul Europei se dizolvă undeva prin Balcani, zonele devin mai incerte, hârtiile mai neclare, istoriile mai necunoscute. Îmi poti povesti un pic despre Coaliția Sectorului Cultural Independent din Moldova, și cum ai ajuns sa fii parte din asta? Cum te gandești tu la o practică activistă culturală- este munca colectivă pentru tine?
Necesitatea de-a coaliza sectorul cultural independent, apăruseră încă în 2013, după o serie de întâlniri a mai multor colegi de-ai mei la Zpațiu-platformă pentru întâlnire, comunicare, interacțiune, producție și colaborare a organizațiilor și inițiativelor culturale independente din Moldova. Era nevoie de-a construi un dialog cu autoritățile și de-a crea mecanisme de susținere a lucrătorilor culturali independenți. Eu am intrat în horă încă din perioada facultății ( 2007-2013/ teatrologie și management cultural, Academia de muzică, teatru și arte plastice), cunoșteam actorii scenei independente și mergeam la evenimentele pe care le organizau, până am început să le organizăm pe ale noastre și să colaborăm cu ei.
Să lucrezi cu statul, e ca și cum ai vrea să umpli o căldare fără fund. În căldarea asta fără fund se ducea toată energia noastră. Au tot urmat discuții și întâlniri pe la ministere și iar discuții , și iar demersuri și rugăminți, dar lucrurile se mișcau foarte încet pentru că îl făceam divizat și neorganizat. În contextul în care ministerul culturii a reîncercat în februarie 2020 să evacueze organizațiile care-și desfășurau activitatea la Muzeul Zemstvei, în contextul pandemiei și lipsei de acțiuni din partea statului, am hotărât că acum e momentul potrivit to take action.
Proiectele organizațiilor noastre erau pe stand by, așa că am început să ne vedem sistematic și să muncim împreună la demersuri, manifeste, statute, aplicații etc. Pe 27 martie a avut loc adunarea de constituire CSCI, unde am fost aleasă co-directoare, alături de colega mea, Elena Russu, care s-a mutat de curând din Rîbnița (Transnistria) la Chișinău. Asta înseamnă că în următorii 3 ani, o mare parte din tipul meu va merge spre coordonarea activităților de advocacy în domeniul culturii și la construirea unei punți de dialog permanent între coaliție și autoritate. Unul dintre obiectivele centrale ale acestei structuri e să îmbunătățească cadrul legal în vederea creării unor condiții mai bune de activitate pentru sectorul cultural independent, să facem vizibilă și vocală această scenă. Și da, munca la coaliție este una colectivă, pentru că fiecare membru/ă se implică cum poate, fie că merge la o întâlnire cu direcția municipală a culturii, că participă la scrierea și editarea demersurilor, că crează și distribuie petiții, că muncim la concepte de filmulețe, că oferă spații și echipamentul necesar pentru evenimente etc. Consiliul de administrație al CSCI, din care fac parte 9 lucrători culturali, se va întruni odată pe lună pentru a discuta despre priorități și activități, ceea ce e deja o chestie care coalizează și solidarizează.
Vorbind de mahalaua în Covid, și de proiectul tău, Arta în Mahala- cum ai abordat accesul la cultură, și ce dificultăți a creat Covidul local? Care este relația cu fondurile de stat (dacă exista una)? Care sunt formele de organizare prin care să se poată aduce cultura in zona rurală?
Covidul local n-a creat mari dificultăți în ceea ce privește accesul la cultură în zonele rurale, pentru că acest acces nu exista nici înainte de pandemie. În multe sate sunt colective folclorice de amatori, care au cîte 3-4 reprezentații pe an, mai fac hore și cam atât. Fiecare sat are un buget de minim 25mii euro pe an pentru cultură și sport. Din bugetul ăsta, se cheltuie în jur de 2000 euro pe activități culturale, în rest e un soi de fond de rezervă.
Nici artiștii de estradă nu mai au turnee la sat, pentru că oamenii s-au dezvățat să plătească pentru produsul artistic. Am moștenit un patrimoniu de peste 1000 de case de cultură în toată țara, care stau și se dărâmă, pentru că nu are cine să le umple cu conținut. Așa e și casa de cultură din Hîrtop, satul în care trăiesc. Cultura în Moldova e super centralizată. Totul se întâmplă în capitală și doar evenimente sporadice în celelalte orașe ( vorbesc de arta contemporană, nu de festivaluri de folclor). Ideea e că eu am trăit 10 ani la Chișinău și după ce am decis să mă mut în sat, oricum munceam la Chișinău și nu mă prea interesa viața satului. În 2020 am zis să încerc să fac un proiect aici și am realizat Informal – serie de activități de educație artistică, civică și ecologică în comuna Hîrtop. Tot atunci am intrat în covid și datorită lui mi-a venit ideea de artă în mahala. Am invitat o artistă din Chișinău să facă un atelier pe creative recycling în aer liber într-o familie numeroasă ( 13 copii), după care a urmat Beethoven în mahala- serie de concerte de muzică clasică în mahalalele a 3 sate și-am zis că ăsta va fi formatul perfect pentru următorii 3 ani, cel puțin. E o formulă care-ți permite să ajungi la periferii (cuvântul preferat), care-ți permite să duci arta în locuri virgine :).
Și dacă e să vorbesc de forme de organizare, atunci pot să-ți spun că suntem 3 organizații partenere, din 3 regiuni diferite și vom coordona 25 de activități culturale în 8 sate ( rezidențe de artă comunitară, ateliere creative, concerte de jazz, muzică clasică, muzică electronică, serate, proiecții de filme documentare, toate în aer liber). Mă gândesc că formula asta ar putea funcționa pentru toată țara. Totodată dai de lucru artiștilor, dezvolți capitalul uman și îmbunătățești calitatea vieții. A dream.
Și dacă e să vorbesc despre relația cu fondurile de stat, atunci îți pot spune că e defectuoasă. Anul ăsta n-am luat finanțarea de la Ministerul Culturii, pentru că e un concurs ( un concurs unic de finanțare a tuturor organizațiilor culturale independente din RM cu un buget de 250mii euro) netransparent, care acoperă 30% din cerere, centrele raionale și satele nu au concursuri de granturi și dacă ceri bani, îți zic că ONG-urile tre să trăiască de pe granturile externe, nu de pe banii statului. Din 10 cereri de co-finanțare expediate, 4 au fost acceptate, ceea ce nu e un rezultat rău. Avem acoperite 30% din bugetul total.Cîteva primării au refuzat să sprijine acest proiect, așa că vom organiza o campanie de crowdfunding, pentru a putea realiza activitățile așa cum ne-am planificat.
Unul dintre proiectele la care ai lucrat recent cu Centrul de proiecte culturale Arta Azi, organizație fondată in 2015, a fost cu Rezidența de scriere dramatică din Rîbnița, în regiunea Transnistreană. Poți să povestesti despre colaborare, despre vocile artiștilor din Transnistria (care ramane un stat între Dniester și Ucraina nerecunoscut în unele parti ale lumii ca independent).
Puținii artiști din regiunea Transnistreană, care fac artă contemporană, sunt destul de vocali și cred că asta se datorează în mare parte, colaborării cu organizațiile din Chișinău. Sau faptului că în Moldova KGB-ul nu se interesează de arta contemporană. Cunosc câteva cazuri când artiștii au fost foarte urât intimidați de către securitatea locală, pentru proiectele lor care aveau tematică LGBTQ, sau tematici care pun în lumină neregulile din regiune. Recent, Club 19, unica platformă independentă de discuții și evenimente din Tiraspol, s-a închis, după 8 ani de activitate. Due to the mass migration a cadrelor tinere și persecutarii sistemice din partea autorităților. Noi am organizat Rezidența de scriere dramatică la Rîbnița, periferia de nord a regiunii Transnistrene, oraș industrial, cu cea mai înaltă rată de mortalitate din cauza bolilor de cancer din țară ( din cauza uzinei metalurgice de acolo și a radiației crescute). Apropo, prima rezidența în ultimii 30 de ani. Elena Russu, co-directoarea CSCI, pe atunci coordonatoarea a Informational and Legacy center Club 19 din Rîbnița, a spus că va co-organiza cu mare drag acest proiect și noi ne-am dus acolo. Păi ea ne povestea cum lunar vine KGB-istul și le întreabă de una, de alta, așa pur și simplu verifică dacă totul e ok. O scriitoare care a scris o carte despre tinerii care pleacă să facă armata și condițiile de acolo, a fost dată în căutare. Ea nu se mai poate întoarce în regiune. Majoritatea artiștilor ( și nu doar artiștii) preferă să se mute la Chișinău ( în centru).
La Rîbnița am avut 5 rezidenți care timp de o lună au lucrat la proiectele lor, ghidați de mentora locală, Inna Cebotari, și mentorii internaționali, Mikhail Durnenkov și Pavel Rudnev din Rusia. Partea stângă a Nistrului era reprezentată de artista vizuală Carolina Dutca, care nu mai scrisese până atunci texte de teatru. Când a mers în vizită într-o zi, am găsit-o meditând deasupra unor fâșii de hîrtie întinse pe podea, pe care încerca să le ordoneze și să construiască un text. A ieșit o piesă despre identitatea artistului. Până la urmă am ieșit cu 4 texte, care au intrat într-o antologie bilingvă și care au fost produse în 4 spectacole. Două audio și două video. În ianuarie 2021, am organizat o altă rezidență, Verbarium covid stories research edition, la care a participat și o lucrătoare culturală din regiunea Transnistreană. Iulia Volinaya ( pseudonim) a realizat un proiect terapie prin scrisori, colectate de la personajele din regiune. Ne-a rugat să-i punem pseudonim, ca să nu vină securitatea peste ea. Vezi introducerea mai jos.
“Divided by quarantine”
Foreword: we, the people from the two banks of the same river, lived, worked and made friends without realising that there was a border between us, because everyone could cross it without obstruction. In March of 2020 the borders of Transnistria were closed… All over the world, countries fought the first wave of Coronavirus, opened the borders, implemented relief measures — everywhere but here… To this day, the citizens of Transnistria (from the left bank) live without the possibility to leave this island, an island that does not even exist on any map of the world. During these eleven months, many stories have accumulated about people who had really strong ties to the right bank, who were forced to give up on their old way of life. And the situation here is much more complicated than the lockdown in other, recognized countries. Within this study, it’s interesting to observe how people’s mood changes from hope that in the next month the borders will open, through despair that we are trapped here, to profound apathy. To be honest, many of us no longer believe that someday we will be able to travel to our relatives, to our friends, to work or to see doctors.
The project consists of a series of fiction-style “therapy letters”.
Textele scrise în cadrul Verbarium, vor fi adunate într-o revistă bilingvă, care va apărea la sfârșitul lunii aprilie.
Noi ne-am cunoscut în relație cu critica de teatru, și tu în continuare scrii despre evenimente culturale din toata regiunea. Ce înseamnă practica de critică, pentru tine? Cum te-a conectat cu activismul si organizarea culturala si artistica?
Defapt deja scriu foarte puțină critică. Pot zice că fac cronică ocazională în cadrul festivalurilor internaționale locale de film documentar. Scrisul criticii a fost înlocuit încet de scrisul proiectelor și rapoartelor. Îmi ia extrem de mult timp munca de fundraising și coordonare și de fiecare dată când am ocazia să mă întorc la scris cronică, mi-e fooarte greu pentru că nu practic. Moldova în general are o problemă cu critica de artă. Se scrie foarte puțin, pentru că toată lumea care scrie, mai și coordonează proiecte, mai face un ban pe ici colea și nu-ți rămâne timp de scris. Or acest lucru necesită un efort intelectual destul de mare. Plus catedra de teatrologie e foarte slabă ( ca toată facultatea de arte dramatice în general). Așa că nu, nu mai fac critică.
Așa, o vrajă de sfarsit?
Amin tu! e un spell foarte puternic folosit în cazurile când cineva te blestemă face to face. Zicând asta, blestemul se întoarce asupra persoanei care l-a spus, ceea ce nu e super creștinește, da e un soi de scut de protecție în cazuri excepționale.
ENGLISH:
Translation by Iulia Mărăcine
Daria Damian Martin:
Dear Rusandra,
Here we are, having a long-distance conversation on a Google doc. When we talked on Facebook messenger last week, you were telling me about the Internet connection in your village and about various projects taking place over the Dniester; we were talking a little bit about the difference between language and practice and about you working in agriculture ever since you were born. Whilst compiling the dialogues for the newsletter, I kept going back to the word retrocession, a process of restitution (the reconstruction of one’s right), asking, what does a dialogue about Europe’s marginalised areas implicate – areas supported through the fiction of an imprecise ‘East’. I think of the way in which this representation through the term ‘Eastern Europe’ supports certain fictions of progress, colonialism, history and futurity. To me, a spell is an action with multiple durations (in the future and in the present and in the past, all combined). Does this term suggest anything to you in relation to your activism and cultural work? How about in relation to the practice of agriculture, itself a cultural and social practice?
Rusanda Curcă: For me, the word spell has a really practical utility. I come from the village and the place of spells is here, at the root of plants. My great-grandmother was a hag, that is, the woman who warded off from children the evil-eye or the ‘tightness’ (a muscular attack that would deform the body forever, if you didn’t make it to an enchanter on time). She knew the exact combination of words that would cure you. Two years ago, Nora Dorogan, my workmate from Spălătorie-Theatre, they came to the village to collect enchantments from women, and so I went to my relatives and listened to lots of stories, how they would do in a duck’s beak, pour dead man’s water at the corner of one’s house, puts mud from under the bed where dogs ate each other etc. and only combinations of magic words could get you out of this. It was common practice. Now it is less so, because it’s not passed on and handed down anymore. The art of enchantment was not something taught; one had to pick it up, to ‘steal’ it. You had to pay attention to whispers and pick up the words. I didn’t have anybody to steal it from, so I had to do research all by myself and to learn the prayers that fit me, because prayers too are a kind of spells. And if we were to talk about the places where spells are alive, we again end up talking about outskirts. The outskirts of Europe – the Balkans or Eastern Europe – are much more grounded in rituals. Spells are routine practice, tho’ it’s not like the legends you read in vampire books.
And yes, I never leave the house without praying first, especially with my eco-activism work, ’cause peasants do not shy away from curses. The thing is that a powerful spell can indeed last for centuries, it can cross through generations without losing its force, just like a work of art.
I have been using enchantments in agriculture for about three years now. For every seed, bulb, seedling or sapling you must read blessings to get a rich harvest. Agriculture is a subsistence practice, just like culture. Your nutritional and cultural independence are minimal. You grow your own food as you think is best for you, usually organic, and your organise projects that meet your needs of cultural consumption.
When it comes to the dialogue about Europe’s marginalised areas, about progress, colonialism, history and future, I don’t think I can go into this. It is not how I learned to think. To me, the periphery is Tiraspol (the capital of Transnistria), even if it is only a 45 minutes-long distance from Chișinău, because from Tiraspol you can’t go anywhere during the pandemic. Periphery is the neighbouring village, where public transport comes only twice per week and where, if it snows in winter, it’s no fact that the snowplow will come to clean the roads. Because the snowplows will first clean the city centre, so the lorries with AstroZeneca can pass, the periphery should just brace and wait for God’s mercy. I don’t know, I think that Eastern Europe will always be a colony and a provider of slaves to pick the freshest asparagus for you, 1 euro per hour. This is the politics of the Republic of Moldova and of the top world players. To grow cheap working hands for Western Europe. Somehow, your wellbeing rests on our poverty and I do not see how things can change unless we get to a critical mass to start a revolution.
Diana: You were telling me about the coalition for the independent cultural sector; and about the relation between state and village – the areas where culture does not reach. And I told you about the idea of ‘border town’ – usually, the East of Europe dissolves itself somewhere in the Balkans, the areas become less certain, the paperwork less clear, the histories less known. Can you tell me a bit about Moldova’s Coalition for the Independent Cultural Sector and about how you came to be part of it? How do you see a cultural activism practice – is it a form of collective work for you?
Rusanda: The necessity to form a coalition in the independent cultural sector appeared ever since 2013, after a series of meetings between several of my colleagues from Zpațiu – a platform for meetings, communication, interactions, productions and collaborations between the independent organisations and cultural initiatives in Moldova. There was a need to build dialogue with the authorities and to create strategies to support the independent cultural workers. I got in the shindy right from when I was a university student (2007-2013/ Theatre Studies and Cultural Management, the Academy of Music, Theatre and Fine Arts), I knew the actors from the independent theatre scene and used to go to the events they were organising, up until we started collaborating with them and organising our own events.
Working with the state is like trying to fill a bottomless cauldron. All our energy went in this bottomless cauldron. We kept having talks and meetings at various Ministries and then further talks and kept insisting with further initiatives but things were moving very slow because we were divided and unorganised. Considering that, in February 2020, the Ministry of Culture tried again to evacuate the organisations carrying out their activity in the Zemstvei Museum, all within the context of the pandemic and of the lack of initiative from the State, we decided now was the right time to take action.
Our organisations’ projects were on standby, and so we started to meet regularly and work together on plans, manifestos, statutes, applications etc. On March 27, we had the CSCI constituent assembly, where I was elected co-director with my colleague, Elena Russu, who has recently moved from Rîbnița (Transnistria) to Chișinău. This means that a large amount of my time over the next three years will go to coordinating advocacy activities in culture and building a bridge of constant dialogue between the coalition and the authorities. One of this structure’s main objectives is to improve the legal framework towards building better working conditions for the independent cultural sector, so as to give this scene a voice and visibility. And yes, our work within the coalition is a collective one, because each member gets involved as they can, whether they go to a meeting with the municipal direction of culture, take part in writing and editing an initiative, create and distribute petitions, work on ideas for videos, offer spaces and neccesary equipment for events etc. The CSCI administrative council, which numbers 9 cultural workers, will meet once per month to discuss priorities and activities, a thing which already is a step towards coalition and solidarity.
Diana: Speaking of the slums in times of Covid, and of your project, Art in the Slums – how did you approach the access to culture and what difficulties did the local Covid create? What is the relation with state funding (if any)? What forms of organisation there are that would bring culture to the rural area?
Rusanda: Covid did not create large difficulties with regards to the rural areas’ access to culture, since such access did not exist before the pandemic either. In many villages there are amateur folkloric collectives, with 3-4 performances per year, they sometimes dance hora and that’s about it. Each village has a minimum budget of 25 thousand euros per year for culture and sports. From this sum, around 2000 euros are spent on cultural activities, otherwise it’s more of a backup fund.
Not even bandstand artists tour villages anymore, since people lost the habit of paying for artistic products. We inherited a patrimony of more than 1000 cultural centres all over the country, buildings which just stand there to ruin, since there is no one to fill them with content. It’s like this with the cultural centre from Hîrtop as well, the village I live in. Culture in Moldova is really centralised. Everything happens in the capital and only some few events take place in other cities (this is talking about contemporary art, not folkloric festivals). The thing is, I lived for 10 years in Chișinău and, after I decided to move to the countryside, I was still working in Chișinău anyway and I didn’t really care about the village life. In 2020, I decided to try and start a project here: Informal – a series of artistic, civic and ecological educational activities in the Hîrtop commune. Also then, we went into Covid and because of it I came up with the idea of ‘art in the slums’. I invited an artist from Chișinău to lead a creative recycling workshop, outdoors and in a numerous family (13 children), followed by Beethoven in the slums – a series of classical music concerts held in the slums of three villages – and I thought this will be the perfect format for at least the next three years. It’s a formula that allows one to reach peripheries (this favourite word) and bring art to virgin lands. 🙂
And if I oughta talk about organisational structures, then I can tell you that we are three partner organisations from three different regions and we will coordinate 25 cultural activities in 8 villages (community art residences, creative workshops, jazz and classical music concerts, electronic music, soirées, documentary film projections, all outdoors). I think this model could work for the entire country. We offer work to artists, help develop the human capital and improve the quality of life, all at the same time. A dream.
And If I oughta talk about the relation with the state fundings, then I can tell you it is malfunctioning. This year, we did not get the funding from the Ministry of Culture, beacuse this is given through a contest (just one funding contest for all the independent cultural organisations in RM, with a total budget of 250 thousands euros) lacking in transparency, which covers 30% out of the total requests, regional centres and villages do not organise any grant contests, and if you do ask for money, they tell you that NGOs need to live on external grants and not on public funds. Out of 10 co-financing requests that were sent out, 4 were selected, which is not a bad result. Out of our total budget, 30% is covered. Some townhalls refused to support this project, so we will organise a crowdfunding campaign in order to carry out our activities as planned.
Diana: One of the projects that you have recently worked on with the Centre of Cultural Projects, Art Today, organisation founded in 2015, was in collaboration with the Residency of Dramatic Writing from Rîbnița, in the Transnistria region. Could you tell us about this collaboration, about the voices of the artists from Transnistria (which remains a state between Dniester and Ukraine, not recognised as independent in some parts of the world).
Rusanda: The few artists from the Transnitria region that are doing contemporary art are quite vocal and I think this is largely due to our collaborations with the organisations from Chișinău. Or maybe it is the fact that, in Moldova, the KGB does not care about contemporary art. I know a few cases when artists were very nastily intimidated by the local security for their LGBTQ-themed projects, or other themes that highlighted various issues from the respective regions. Recently, Club 19, the only independent platform for discussions and events from Tiraspol, shut down after 8 years of activity, due to the mass migration of the young and the systemic persecutions from the authorities. We organised the Residency of Dramatic Writing at Rîbnița, the Northern periphery of the Transnistria region, an industrial town with the highest cancer mortality rate from the country (due to the metallurgical plant and its consequent high radiation). By the way, it was the first residency in the last 30 years. Elena Rusu, co-director of CSCI, then coordinator of the Informational and Legacy Centre for Club 19 in Rîbnița, said she will gladly organise this project and we went there. Well, so she would tell us how, each month, a man from the KGB comes there, asks about this and that and yea, just checks if everything is ok. A female writer who wrote a book on the youths who are sent to military service, is currently being chased by them. She cannot return back to the region. Most artists (and not only the artists) prefer to move to Chișinău (in the centre).
At Rîbnița, we had 5 residents who worked for one month on their projects, guided by their local mentor, Inna Cebotari, as well as the international mentors, Mikhail Durnenkov and Pavel Rudnev, from Russia. The left side of the Dniester was represented by the visual artist, Carolina Dutca, who, up to then, hadn’t writen any theatre plays. When I visited her one day, I found her meditating over some strips of paper laying on the floor, which she was trying to arrange into a script. The result was a play on artist identity. Eventually we ended up with 4 texts which were included in a bilingual anthology and were produced in 4 performances, two audio and two video. In January 2021, we organised another residency, Verbarium Covid stories research edition, in which a cultural worker from Transnistria took part as well. Iulia Volinaya (pseudonym) created a therapy-through-letters project, the letters collected from various individuals in the region. She asked us to call her by a pseudonym, so that secret police won’t come looking. You can see the introduction below.
“Divided by quarantine”
Foreword: we, the people from the two banks of the same river, lived, worked and made friends without realising that there was a border between us, because everyone could cross it without obstruction. In March of 2020 the borders of Transnistria were closed… All over the world, countries fought the first wave of Coronavirus, opened the borders, implemented relief measures — everywhere but here… To this day, the citizens of Transnistria (from the left bank) live without the possibility to leave this island, an island that does not even exist on any map of the world. During these eleven months, many stories have accumulated about people who had really strong ties to the right bank, who were forced to give up on their old way of life. And the situation here is much more complicated than the lockdown in other, recognized countries. Within this study, it’s interesting to observe how people’s mood changes from hope that in the next month the borders will open, through despair that we are trapped here, to profound apathy. To be honest, many of us no longer believe that someday we will be able to travel to our relatives, to our friends, to work or to see doctors.
The project consists of a series of fiction-style “therapy letters”.
The written texts as part of Verbarium will be collected in a bilingual magazine to be published by the end of April.
Diana: We met through theatre criticism; are still writing about the cultural events from the entire region? What does the practice of criticism mean to you? How did it link you with activism and cultural and artistic management?
Rusanda: I am actually writing very little criticism already. I can say that I occasionally write a piece about local international documentary film festivals. Writing criticism got gradually replaced with writing projects and reports. Fundraising and coordinating take an extremely long time and every time I get the chance to go back to writing criticism I find it very hard, since I am out of practice. Moldova in general has problems when it comes to art criticism. Very little is being written, because everyone who writes is also coordinating projects, trying to make some extra money here and there you get no time left for writing. And this work requires quite a high intellectual effort. Besides, the Theatre studies department is very weak (as is the entire Dramatic Arts University in general). So no, I do not write criticism anymore.
Diana: Now, how about a spell to end with?
Rusanda: Amen you! is a very powerful spell used when someone curses you face to face. When you say it, the curse turns back towards the person who said it first, which is not very Christian, but it functions as a protective shield in exceptional cases.
This commission is a part of the performingborders 2021 programme. The full commission by Diana Damian Martin can be seen here: Spells for a border town (retrocedare).
Rusanda Curcă is a cultural worker, eco and civic activist living in Hîrtop village. She is the co-directrice of the Center for Cultural Projects Arta Azi, with a focus on developing the theatre sector within the country. Also, Rusanda was recently elected the co-directrice of the Coalition of the independent cultural sector from Republic of Moldova, an umbrella organization that unites the representatives of the independent cultural scene in order to consolidate it and which aims to improve the legislation in the field of culture through advocacy activities.
Iulia Mărăcine is a performance artist and co-founder of the multidisciplinary collective, Ludic. Within the collective, she co-created, organised and performed in participative performances, audiovisual installations, somatic workshops, in spaces such as Batterstea Arts Center (Londra), 13Festivalen (Gothenburg), ARTHUB (București), KyivDanceResidency (Kiev), CLOUD@Danslab (Den Haag), Centrul National al Dansului din București, Seoul Dance Center (Korea), SKOGEN (Swe). In her research, Iulia explores various possibilities to alter and rethink of the self and its relation with the environment. She puts a strong emphasis on corporality, processuality and non-hierarhic collaboration between artists. At the present, she is undergoing an MA at CESI (The Centre of Excellence in the Study of Image), where she researches the possibilities of translating notions from animal and plant studies into the pre-linguistic realm of choreographic practices. Iulia provided support with translation for Spells for a border town. www.ludiccollective.com
Diana Damian Martin is an artist and researcher, working at the intersection between writing, politics and performance. Her work concerns alternative critical epistemologies and feminist modes of exchange, interventionist and political performance and the ecological and representational poetics of migration, with a distinct focus on Eastern Europe.Recent collaborations include performing borders, The Albany, Dansehallerne, The Wellcome Collection and Tate Modern. She co-hosts The Department of Feminist Conversations and Something Other, and co-runs the Serbo-Romanian critical cooperative Critical Interruptions, artistic research committee Generative Constraints and is a core member of Migrants in Culture. Her recent publications include (states of)wake: Dedicating Performance and Critical Interruptions Vol 1: Steakhouse LIVE. She is currently Senior Lecturer in Performance Arts at the Royal Central School of Speech and Drama, and once appeared in an issue of Private Eye, where her work was described as obscure, impenetrable and unclear. Twitter: @DianaADamian
Featured image credits: Diana Damian Martin